Mi-a fost frica de inaltime inca de pana sa stiu ce e aia frica sau inaltime sau frica de inaltime. Cand cei mai multi copii vroiau doar sa se joace “Avionul” (si nu cu lingura de piure) sau sa stea pe umerii taticilor, mie imi era frica. Stateam in brate sau in carca, dupa niste munca de convingere, dar nu pe umeri si nu tinuta de o persoana prea inalta (eu si ai mei parinti suntem o ceata de pitici). Nu faceam urat, doar refuzam vehement, batand din picior ca nu vreau, iar daca cineva facea o gluma si ma lua cu forta pe sus (la propriu), atunci incepeam sa zbier si chiar sa plang.
Nu mai zic ce pateam la scoala in sala de sport. Fiind un copil mic si destul de indesat pentru varsta mea, in clasele primare am avut mare bataie de cap cu orele de educatie fizica, mai ales cand trebuia sa jucam leapsa pe echipe. Pentru cine nu stie, se formau doua echipe, asezate pe doua coloane cu fata la spaliere. Se dadea startul si din fiecare echipa, pe rand toti alergam pana la spalier, ne cocotam pe el pana la tavan coboram si predam stafeta. Inutil de zis ca eram de-a dreptul ingrozita de jocul asta, imi parea urias spalierul ala de cel mult trei metri si bineinteles toti se fereau sa ma aiba pe mine in echipa.
Cu toate astea, ma cocotam in copacii din spatele blocului fara probleme, mai ales cand erau plini de zarzare.
Pe masura ce-am crescut, mi s-a mai dus din teama de spalier, si datorita faptului ca nu l-am mai folosit la orele de sport. Dar teama de inaltime a ramas.
Intr-una din numeroasele activitati cu Crucea Rosie, fiind la Cerbul, unul din colegi a adus si echipament de catarat: ham, coarda si alte accesorii ale caror nume nu le cunosc pentru ca nu practic. Si s-a facut coada la urcat o chestie din asta:
Si ma uitam cu jind cum urca fiecare si parea asa usor ca parca se nascusera toti cocotati. Pana la urma curiozitatea a batut frica, nu curajul, nu orgoliul de a ramane singura persoana necocotata, doar curiozitatea. Si bineinteles la mijlocul scarii m-am blocat. Era semi-intuneric, imi inghetasera mainile, imi alunecau si simteam ca imi cedeaza genunchii. M-am apucat de un bustean din ala si am zis ca acolo raman in noaptea aia, nici sa cobor nu ma simteam in stare dar sa mai si urc. Noroc cu colegul care a avut un munte de rabdare cu mine si m-a adus in siguranta sus, desi tremuram din toate incheieturile si nu-mi venea sa cred ca reusisem. De acolo n-am coborat direct in rapel, cum vroia colegul, ci am mai mers pe un bustean, care era de fapt atractia principala pentru mine, si abia apoi am ajuns din nou cu picioarele pe pamant, dupa rapel.
 |
| Busteanul |
Dupa asemenea senzatii tari, cand am auzit ca se deschide parc de aventura in Targoviste, am avut grija sa stau pe acolo cat de mult am putut, drept urmare am stat pana am facut un job din asta, primul meu job, chiar. Seful, mare om, nu m-a lasat pana nu m-a vazut maimuta prin copaci, pe traseul de dificultate medie. Dar pana am ajuns acolo, eram experta la cele pentru copii.
Si va ziceam de frica mea de inaltime. Nu dispare. De cate ori m-am urcat pe traseele alea prin copaci, de atatea ori mi-au tremurat picioarele si mi-au transpirat mainile, de atatea ori o voce pitigaiata din capul meu imi insira toate lucrurile care puteau merge rau si de atatea ori am tras aer in piept, mi-am facut rugaciunea si am pornit pe cabluri si scari suspendate si tiroliana pe care n-o pot inghiti de nicio culoare.
Treaba cu frica e ca n-o invingi doar o data, ci de fiecare data cand te confrunti cu obiectul ei.
